Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

Tema 1 Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază

Tema 3 Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice

Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

Tema 5 Factorii şi costurile de producţie

Tema 6 Esenţa, structura şi infrastructura pieţei Concurenţa

Tema 1 Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

1.      Esenţa economiei.

2.      Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.

3.      Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.

4.      Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

1.1.            Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate.

Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:             a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate.

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).

Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova).

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).

În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.

Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria); b) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.

  Diferite curente de gîndire economică în mod diferit  au definit  obiectul de TE. Prima încercare de a defini TE a făcut-o Xenofon. După el  obiectul TE este bogăţia, mărirea patrimoniului.

            După părerea lui Aristotel economia este o ştiinţă pragmatică menită să studieze şi să sporească bogăţia statului.

Economiştii clasici Adam Smit şi David Ricardo afirmau că  TE este ştiinţa despre bogăţia naţiunii.

definiţie specifică a TE a dat-o K Marx. Conform doctrinei căruia EP studiază relaţiile de producţie şi legile economice.

Pol Samuelson socotea că economia este o ştiinţă despre aceea  cum oamenii şi societatea determină căile de folosire a resurselor  dificitare.

            Obiectul de studiu a TE include:

a- studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie.

b- sistemul de legi ecoonomice care funcţionează în societate

c- analiza modelelelor diferitor sisteme economice.

1.2.            Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

1.        Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.

2.        Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.

3.        Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.

4.        Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.

5.        Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

6.        Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.

7.        Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

8.        Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

9.        Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;             c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

10.    Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea economică; stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

1.3.            Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).

2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).

3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.

Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice; c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat; d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp; e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.

4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.

5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum    s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.

6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.

În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.

În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică şi lege economică.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).

Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).

Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de capital).

Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

1.1.            Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. Teoria economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.

Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia economică ş. a.).

A treia – funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.

Funcţia practică are următoarele scopuri:

-creşterea economică -asigurarea unui volum mai mare de mărfuri şi servicii,

-ocupaţia deplină- să li se ofere tuturor ce doresc de a munci locuri de muncă,

-eficienţă econămică- obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime,

-preţuri stabile - să se evite scăderea sau creşterea bruscă a nivelului de preţuri,

-libertatea economică - toţi agenţii economici trbue să posede un înalt grad de libertate la luarea deciziilor,

-repartiţia echitabilă a veniturilor - nici o categorie a populaţiei nu trebue să trăiească în mizerie în timp ce alta ar trăi în lux,

-asigurarea economică - a bolnavilor,invalizilr, bătrînilor,

-echilibru economic - menţinerea echilibrului roţional al comerţului internaţional şi a relaţiilor financiar-valutare

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.

Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

Probleme de recapitulare

1.      Explicaţi noţiunea „Economie” în aspect tehnologic şi social-economic.

2.      Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei economice. De ce ştiinţa economică s-a constituit ca domeniu de cercetare ştiinţifică autonomă relativ târziu din punct de vedere istoric.

3.      Indicaţi, care afirmaţii de mai jos se referă la microeconomie şi care la macroeconomie:

v  în Republica Moldova şomajul sporeşte în continuare;

v  combinatul de mobilă din mun. Bălţi a concediat luna trecută 20 de salariaţi;

v  indicile preţurilor la mărfurile de consum au sporit în anul 2002 cu 10 %;

v  săptămâna trecută rata dobânzii pentru credit la Banca de economii a constituit 24 %;

v  produsul intern brut al Republicii Moldova a crescut în anul 2002 cu 7,2 %.

4.      Care din afirmaţiile de mai jos se referă la economia pozitivă şi care la cea normativă:

v  anul precedent nivelul general al preţurilor a avut tendinţa de creştere;

v  dacă plata pentru studii va creşte în continuu, numărul abiturienţilor va scădea;

v  în ultimii ani inflaţia a făcut să scadă nivelul de trai şi guvernul trebuie să efectueze indexarea pe venit cetăţenilor;

v  cota proprietăţii private funciare trebuie să cuprindă în Republica Moldova 70 – 80 % din suprafeţele agricole.

5.      Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi caracterizaţi categoriile şi legile economice.

6.      Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor economice.

7.      Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate profesională a dvs.?

Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază

1.        Nevoile umane şi clasificarea lor.

2.        Resursele economice şi bunurile economice.

3.        Fazele activităţii economice.

2.1.            Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.

Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.

Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.

Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:

-       să existe bunuri disponibile şi accesibile;

-       bunurile să fie relav rare;

-       existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Caracteristicile nevoilor economice:

1.      Multiplicitatea  şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.

2.      Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

3.      Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica, etc.).

4.      Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

5.      Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:

a)      naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);

b)      sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;

c)      raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată, educaţie.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

2.2.            Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.

Structura resurselor economice constă din:

1.      Resurse materiale, care includ:

a)    resurse umane primare:

-       elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;

-       forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.

b)   resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura materială şi socială.

2.      Resurse umane, care includ:

a)    resurse primare – populaţia;

b)   resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.

3.      Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.

4.      Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere, modele, etc.

Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.

Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.

Bunurile economice pot fi divizate în:

1.    bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina solară;

2.    bunuri economice, care au un caracter limitat;

3.    bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;

4.    bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:

-          bunuri iniţiale (materia primă);

-          bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;

-          bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:

-          mărfuri corporale de consum personal;

-          mărfuri în formă de capital fix;

-          mărfuri în formă de resurse naturale;

-          mărfuri în formă de resurse de muncă;

-          mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;

-          mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;

-          mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).

Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).

Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

2.3.            Fazele activităţii economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.

Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.

Activitatea economică cuprinde patru faze:

1.       Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;

2.       Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;

3.       Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;

4.       Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.

Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.

Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere  a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?
2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.
6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Tema 3  Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice

1.      Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.

2.      Economia naturală şi caracteristicile ei.

3.      Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.

4.      Banii şi funcţiile lor.

5.      Sistemele economice şi caracteristica lor.

3.1.            Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate.

Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.

În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.

În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.

În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.

În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.

Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.

Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.

Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea    străină – 0,9 %.

3.2.            Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.

Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.

Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.

1. În economia naturală producătorul are mijloace deproducere necesare pentru obţinerea producţiei.

2. Produsul creat în e.n. trebue să satisfacă   cerinţele producătorilor şi consumul din interiorul gospodăriei.

3. EN e întemeiată pe tehnica de rutină, ceea ce face să predomine munca fizică.

4. În EN relaţiile de producţie se manifestă ca relaţii dintre, nu ca relaţii ce ar reeşi din produsele muncii lor.

5. Munca în EN are caracter social cuprins în limitele înguste ale unităţilor de producţie, forţa de muncă nu este liberă.

6. Răspunsurile la întrebările ce?, cum?, pentru cine? Să producă în EN sunt determinate de tradiţiile transmise din generaţie în generaţie.

7. La baza EN stă agricultura şi meşteşugăritul casnic.

3.3.            Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.

Economia de schimb are următoarele trăsături:

1)      Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.

2)      Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

3)      Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.

4)      Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.

5)      Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.

Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.

Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

Deosebirile între producţia de mărfuri simplă şi cea capitalistă:

1. Producţia de mărfuri simplă se bazează pe munca producătorului de mărfuri, iar producţia de mărfuri capitalistă- pe munca salariată.

2. Scopul prod. de mărf. Simplă este satisfacerea necesităţilor, pe cînd cea capitalistă are scopul căpătării + valorii

3. Prod. de mărf. Simplă se bazează pe munca manuală, iar cea capitalistă- pe utilizarea maşinilor.

3.4.            Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.

Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).

Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

1)      măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie în mod ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;

1  SUA- 0,888621 g. Au în 1934

1 rub rus.- 0,9874g. Au în 1961

2)      funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;

3)      funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);

4)      funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;

5)      funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).

În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.

Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).

Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:

unde:  CB – cantitatea banilor în circulaţie;

 SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;

 C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;

 P_c – suma plăţilor curente;

 AR – suma achitărilor reciproce;

 VR – viteza de rotaţie a monedei.

3.1.            Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.

Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.

Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.

Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;

Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea economică).

Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele trăsături:

v  sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;

v  în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă);

v  economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

v  în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);

v  în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

v  în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;

v  în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;

v  pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;

v  în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare etc.);

v  în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor respective.

Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.

Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.

În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?
2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?
3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.
4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.
5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?
6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?
7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?
8. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.
9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.
10. Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi servicii, dacă se ştie că: suma preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate realizării e de 8 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile realizate în credit – 2,2 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile la care termenul de plată a expirat – 1 mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc realizate – 1,5 mlrd. lei, viteza de rotaţie a leului e de 5.
11. Caracterizaţi trăsăturile principale ale sistemelor economice.

Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

1.      Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.

2.      Clasificarea întreprinderilor.

3.      Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

4.1 Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.

Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.

Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:

·         nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;

·         nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;

·         gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;

·         gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;

·         competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;

·         modul de realizare a factorilor de producţie.

Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.

Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:

-       întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;

-       întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;

-       întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;

-       întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;

-       scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.

Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:

1.      funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;

2.      funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;

3.      funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;

4.      funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;

5.      funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;

6.      funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;

7.      funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;

8.      funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.

În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie capital de producţie.

Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

   Ca un sistem economic ăntreprinderea prezintă un subiect de 

   gospodărere independent cu dreptul de persoană juridică sau

   fizică, colectivul căreia pe baza folosirii proprietăţii ei produce

   produce şi realizează producţie, îndeplineşte lucrări şi acordă servicii

   cu scopul obţinerii unui profit căt mai mare.

Întreprinderea ocupă rolul principal în cadrul economiei naţionale.

 Ea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:

1. Identitate tehnică.

În dependenţă de genul de activitate sunt folosite anumite utilaje, instalaţii.

2. Identitate organizaţională.

Presupune existenţa unui colectiv unic de lucrători, unit cu scopul şi sarcini comune, existenţa unui organ unic de conducere pentru acest colectiv.

3. Identitate economică .

Se exprimă prin faptul că activitatea tuturor subdiviziunilor şi serviciilor ăntreprinderii se organizează şi se ănfăptuiesc pe baza unui plan şi calcul economic unic. Ăntreprinderea fiind o unitate economică de sinestătătoare, are dreptul juridic de a avea relaţii reciproce cu alte ăntreprinderi şi organizaţii.

4. Identitate socială.

Reese din faptul că ăntreprinderea este agentul principal al relaţiilor economice. Întreprinderea ca un organism autonom este un producător

nu numai de bunuri materiale dar şi de venit naţional, aducînd astfel aportul la rezolvarea problemelor comune sociale.

4.2 Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.

În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:

1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.

2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.

3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin.

Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:

unde: CA – cursul acţiunii;

D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;

d' – rata dobânzii.

5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.

6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.

7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.

În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit. Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.

Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune întreprinderile se pot uni în diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în conformitate cu contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în baza contractului şi a statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire, patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.

Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative.

Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită. Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate eficientă.

În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în structura întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.

Tabelul 4.1

Numărul întreprinderilor în Republica Moldova

pe forme organizatorico-juridice

	1998	1999	2000	2001	2002
Total, din care: Întreprinderi cu dreptul de persoană fizică din acestea: întreprinderi individuale gospodării ţărăneşti	173020 129022 48807 80026	193882 145435 55081 90148	193814 148146 57226 90701	285149 236459 58031 178208	314370 262012 58473 203319

Tabelul 4.1 (continuare)

alte întreprinderi Întreprinderi cu dreptul de persoană juridică din acestea: societăţi pe acţiuni societăţi cu răspundere limitată cooperative de producţie întreprinderi de arendă întreprinderi de stat întreprinderi municipale alte întreprinderi Uniuni de întreprinderi (necomerciale)

189 34470 6492 22915 3027 146 1587 119 184 387

206 37733 6569 25790 3335 120 1590 145 184 425

219 40753 6561 28659 3496 116 1544 208 169 635

220 43284 6448 31642 3213 115 1496 257 113 683

220 46267 6307 34578 3319 114 1439 307 203 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari are loc procesul de concentrare a capitalului în baza integrării întreprinderilor. Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se manifestă în următoarele forme:

v  integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor de producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;

v  integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de ex., întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);

v  integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă largă de subunităţi.

Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea întreprinderilor mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor; aceste întreprinderi mai greu se acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt cedate întreprinzătorilor şi managerilor).

În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii (micul business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare. Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată; aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari; întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru investiţiile capitale.

Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne mărturisesc următoarele date statistice (tab. 4.2).

Tabelul 4.2

Principalii indicatori ai activităţii micului business în

Republica Moldova în anul 2001

	Numărul întreprinderilor		Numărul mediu scriptic de salariaţi		Cifra de afaceri
	unit.	structura,%	persoane	structura,%	mln.lei	structura,%
Total, din care: agricultura industrie construcţii comerţ trasporturi tranzacţii imobiliare alte activităţi de servicii	20518 774 2583 1224 9977 1241 2197 1289	100,0 3,8 12,6 6,0 48,6 6,0 10,7 6,3	122954 9803 21165 10451 45209 7644 12162 6109	100,0 8,0 17,2 8,5 36,8 6,2 9,9 5,0	9164,5 188,5 1248,5 508,7 5941,1 484,7 449,7 84,1	100,0 2,1 13,6 5,6 64,8 5,3 4,9 0,9

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici funcţionează în sfera de comerţ cu ridicata şi amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale.

Antreprenoriatul este o activitate de răspundere patrimonială de risc personal a cetăţenilor şi asociaţilor în înfăptuirea procesului de producere cu scopul obţinerii unui profit permanent.

  Subiecţii antreprenoriatului pot fi:

1.Cetăţenii RM. 2. Cetăţenii unei ţări străine. 3. Partnerii care reprezintă antreprenoriatul colectiv. 4. Statul şi organele de administrare locală.

      Drepturile antreprenorului.

1. Să se ocupe cu activitatea de antreprenor pe calea creării, procurării sau reorganizării a intreprinderii în conformitate cu legislaţia în vigoare.

2. Să procure să folosească mijloace de la alţi agenţi economici.

3. Să elaboreze sinestătător programul de producere.

4. Să deschidă în bancă conturi şi să efectueze operaţiuni de contare şi creditare.

5. Să participe la relaţiile economice internaţionale.

6. Liber să se folosească de venitul obţinut.

7. Să se folosească de serviciile asigurate de stsat a asigurării medicale.

      Funcţiile antreprenoriatului.

1. Funcţia de organizare şi conducerea procesului de producere.

2. Funcţia de risc.

3. Funcţia de inovare.

     Activitatea de antreprenoriat ăn Republica Moldova se

     manifestă în următoarele forme organizatorice şi juridice.

În prezent au mai apărut următoarele forme organizatorice:

Întreprindere bugetară

Gospodărie ţărănească

Întreprindere mixtă

Asociaţie obştească

Partid

Organizaţie religioasă.

4.3 Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească (valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi serviciilor.

Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:

1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.

2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului intermediar din produsul global brut.

3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.

4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.).

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa întreprinderii ca celulă de bază a economiei naţionale.
2. Care sunt aspectele întreprinderii ca unitate instituţională?
3. Ce factori interni şi externi influenţează asupra activităţii întreprinderii?
4. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.
5. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.
6. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica Moldova.
7. Explicaţi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
8. În ce cazuri întreprinderea poate fi declarată falită?
9. Analizaţi principalele forme de concentrare ale capitalului şi de integrare economică a întreprinderilor.
10. Explicaţi care sunt avantajele şi dezavantajele businessului mare şi businessului mic.
11. Faceţi analiza principalilor indicatori economici ai întreprinderii.

Tema 5 Factorii şi costurile de producţie

1.      Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.

2.      Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.

3.      Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.

4.      Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale.

5.      Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic. Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:

·         teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea până în zilele noastre;

·         J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi: resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive); resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale) şi resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe).

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.

Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:

a)      ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;

b)      ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;

c)      munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;

d)     munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.

În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.

Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.

Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează efectiv o muncă.

Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: a) de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.; b) de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice.

Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă.

Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

a)      natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale;

b)      natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;

c)      natura se caracterizează prin raritatea resurselor;

d)     natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.

Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.

Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”. Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”, indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice bun poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.

După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.

Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi).

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.

Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. În procesul circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin care banii se transformă în capital productiv; b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă; c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea adăugată.

Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme – bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia.

Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.

O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

unde: A – suma anuală a amortizării;

V – valoarea iniţială a capitalului,fix;

r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a capitalului fix;

d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

T – timpul de funcţionare a capitalului fix.

În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate (capital fix): metoda amortizării constante sau proporţionale; metoda regresivă şi metoda progresivă, etc.

În practica ţărilor se aplică, îndeosebi, metoda amortizării constante sau proporţionale. Ea presupune calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. În cazul amortizării constante cheltuielile cu amortizarea sunt repartizate egal pe întreaga durată de funcţionare (normată). Exemplu. Un echipament valorează 60 000 lei, cu o durată de funcţionare de 5 ani, va avea norma amortizării anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an – 12000; al II-lea an – 24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea an – 60000) va fi egală cu valoarea iniţială a echipamentului.

Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură. Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase din fiecare an.

Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:

unde: N_a – norma de amortizare;

D_n – durata de funcţionare normală;

C – coeficientul de regresie.

Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata echipamentului: pentru durate de funcţionare până la 3-4 ani, coeficientul este de 1,5; pentru durate de funcţionare între 5-6 ani, coeficientul este 2; iar pentru durate de funcţionare peste 6 ani, coeficientul este 2,5.

Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durată de funcţionare normată de 5 ani va avea o normă de amortizare anuală egală cu 40%:

Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de funcţionare normată. Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele materiale au o productivitate mai scăzută.

În perioada actuală, caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt, mai ales, schimbările în structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de amortizare, a celor care îndeplinesc funcţii de reglare şi control în cadrul proceselor de producţie.

Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se caracterizează printr-o tot mai mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi exigenţele progresului tehnico-ştiinţific.

5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.

Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin intermediul progresului tehnic. Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice; îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.

Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).

Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.

·         producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat;

·         stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;

·         informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);

·         informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete, patente, mărci înregistrate etc.)

·         informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);

·         informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură morală);

·         stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.

Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.

Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Economistul american C. McConnell atribuie acestui factor următoarele funcţii:

·         are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor;

·         este cel care dirijează politica în firmă;

·         este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii;

·         este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.

5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii economice.

Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului este asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie.

Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul, mai întâi, va lua o decizie privind:

·         stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmează să le efectueze pentru achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor factori, în scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de producţie;

·         determinarea nivelului producţiei, respectiv a cantităţii de bunuri pe care doreşte să o producă şi combinarea, în anumite proporţii, a factorilor de producţie, care să-i asigure cel mai redus cost, adică minimizarea costului de producţie.

În al doilea rând, antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care urmează să se realizeze decizia aleasă. Din acest punct de vedere există:

·         o perioadă scurtă de timp;

·         o perioadă lungă de timp.

Într-o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate fi schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producere a unor bunuri. Prin natura lor, aceste resurse au un caracter fix, oferta, pe o perioadă scurtă de timp, fiind perfect inelastică, cum ar fi de exemplu, clădirile, utilajele, unele categorii de personal cu un grad înalt de calificare (personal managerial). Însă, această cantitate poate fi schimbată prin modificarea cantităţii altor resurse economice, cum ar fi: materiile prime, energia electrică, precum şi unele categorii de personal. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie.

Aşadar, pe o perioadă scurtă de timp, o firmă poate realiza diferite niveluri de producţie prin utilizarea, în anumite proporţii (combinaţii), a unui factor variabil cu un factor fix. Totodată, un anumit nivel al producţiei poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix.

Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă numai în condiţiile în care toţi factorii de producţie sunt variabili. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinări diferite ale factorilor de producţie. De exemplu, cantitatea de 100 de unităţi din bunul X poate fi realizată prin utilizarea, în cantităţi diferite, a doi factori de producţie – muncă, măsurată prin numărul de lucrători (L) şi capital, exprimat prin numărul unităţilor de capital utilizate (K). Astfel, putem spune, că producţia este funcţie de muncă şi capital:

Q = f (L, K).

Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital sau factorul natural, între diferite elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice). Astfel, substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi, în anumite proporţii, pentru obţinerea celor 100 de unităţi din bunul X. Această substituire este reliefată de rata marginală de substituirii (RMS). Considerând că munca substituie capitalul, RMS este egală cu raportul dintre numărul unităţilor de capital (K) înlocuite (ΔK) şi modificarea numărului de lucrători (Δ L), cu semnul minus în faţa raportului, pentru a opera cu mărimi pozitive . Semnul negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar celălalt scade.

Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă,

iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K),

Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată prin exemplul de mai jos (tab. 5.1):

Tabelul 5.1

Varianta	L	K	RMS
A	1	8	–
B	2	5	3
C	3	3	2
D	4	2	1

Cele expuse în tab. 5.1 reprezintă o lege economică, şi anume, legea tendinţei de reducere a gradului de substituire. Potrivit acestei legi, dacă un factor de producţie este înlocuit de altul, atunci pentru o unitate din factorul de producţie adiţional trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie care este înlocuit, pentru a obţine aceiaşi cantitate de bunuri.

Conform legii productivităţii marginale descrescânde, producţia marginală care revine unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie se reduce, ceea ce înseamnă că pentru realizarea celor 100 de unităţi din bunul X, în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A, B, C şi D), productivitatea marginală a muncii (producţia marginală) care revine unui lucrător suplimentar se reduce, în timp ce productivitatea marginală a capitalului creşte.

Din punct de vedere economic, RMS reflectă costul oportun al unei unităţi de muncă exprimate în unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei unităţi de capital; în varianta C, cu două unităţi de capital, iar în varianta D cu o unitate de capital.

Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului, productivitatea marginală a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2 ori mai mare, iar în varianta D, productivitatea marginală a muncii este egală cu productivitatea marginală a capitalului.

Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a muncii (Q_mar.*L) şi productivitatea marginală a capitalului (Q_mar.*K).

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora , ce poate fi privit sub

 Aspect cantitativ, structural şi calitativ.Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este natura însăşi a activităţii economice.

Combinarea factorilor de producere este determinată de caracterul relativ limitat al acestora, care presupune existenţa mai multor posibilităţi de a ajunge la acelaş rezultate economice. Ca urmare se adoptă acea combinare care asigură eficienăa economică maxim posibilă, în condiţiile date şi va combina factorii de producţie în aşa fel încît să se poată adopta la necesităţile pieţei şi să obţină un profit maxim.

Combinarea factorilor de producere este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una tehnică şi alta economică.

Combinarea factorilor de producere este posibilă ca urnare a divizibilităţii şi adaptabilităţii.

Divizibilitatea unui factor de producere înseamnă posibilitatea de a se împărţi în unităţi simple în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unităţii dintr-un factor de producere cu mai multe unităţi din alt factor de producere.

Alegea variantei optime de combinare a factorilor de producere va avea deci, în vedere, minimizarea costului fiecărui factor de producţie.

    Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.

     Q=F(L.K)

Volumul de bunuri produse.

            5.4 Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor descrescătoare

Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili.

La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale şi legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.

Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă, individuală, socială, globală, parţială.

Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:

Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului, acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.

Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.

Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente crescătoare; randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor.

Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare există o funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin:

Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce devine negativ.

Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.

Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după care începe să se reducă.

Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.

Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.

Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.

Productivitatea marginală (W_mar.) a unui factor de producţie se determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia marginală.

Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este ,de fapt, limitat.

Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili.

Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

5.5. Costul de producţie şi căite de reducere a lui

În procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul alocării şi combinării factorilor de producţie , ocupă problema consumării lor. De aceea, pentru fiecare întreprindere este important calcularea costului de producţie.

Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică în preţurile rezultatelor obţinute.

Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel, consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric, în expresie bănească, prin salariu.

Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.

Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material (minereuri, petrol etc.).

Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri, conceptul despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic.

Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă şi materiale, produce o cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de factori de producţie. O organizaţie interesată de profit este permanent atentă la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.

Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).

Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.

Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării automobilelor), salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc. Într-un supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de fluxul cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.

Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q creşte:

CT = CF + CV.

În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, aşa ca:

1)             costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul total;

2)      costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel poate fi: fix, variabil, total.

Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul CF/Q sau CUF = CF/Q Împărţind costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.

Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul producţiei CUV=CV/Q.

1)      costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.

Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează economia politică. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Să presupunem că o firmă produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei. Dacă costul total al producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei

Costul marginal=creşterea costului (DC)/creşterea producţiei (DQ)

Costul marginal =(10006-10000)/(1001-1000)=6/1=6 lei

Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care există locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi stewardese).

Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei societăţi de distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea conectează climatizoarele, cererea de curent electric este foarte mare, astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai vechi, care funcţionează cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.

4) costul de oportunitate. Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii resurselor. Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care dispunem, renunţăm la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate. Deciziile au un anumit cost deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.

Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de învăţământ superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor (taxe şcolare, manuale, transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000 dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu. Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă; salariul mediu al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât cheltuielile efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de 12 000 de dolari.

Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui proces economic, în rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii.

Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor, alte cheltuieli băneşti.

Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:

·         cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant;

·         cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată, efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);

·         amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. a.

După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.

Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

·                  reducerea cheltuielilor materiale;

·         creşterea productivităţii muncii;

·         reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;

·         ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;

·         perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;

·         stimularea materială.

În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.

De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic, fiind în funcţie de anumite perioade de timp.

Majoritatea Cheltuielilor din costul global sunt alcătuite din cheltuielide producere ce includ:

a. cheltuieli de fabricare-cheltuielimajoritare din costul global.

b. cheltuieli de desfacere (păstrare, ambalare, transportare)

c. amenzi şi penalităţi.

d. cheltuieli ce nu sunt generate de producerea şi desfacerea mărfurilor.

  Cheltuielile de producere primare ale întreprinderii includ:

materie primă şi materiale de bază

materiale auxiliare

combustibil

energie

amortizare

salarii

contribuţiila salariu

alte cheltuieli băneşti.

Tema 6 Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa

1.      Piaţa şi caracteristicile ei.

2.      Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.

3.      Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.

4.      Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.

5.      Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.

6.      Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.

6.1. Piaţa şi caracteristicile ei

Referitor la noţiunea pieţei există mai multe abordări. Majoritatea economiştilor definesc piaţa ca locul unde sunt exercitate tranzacţiile de cumpărare-vânzare, determinate de cerere şi ofertă. Unii economişti consideră, că piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb bazate pe legităţile producţiei şi circulaţiei de mărfuri. Alţii sunt de părerea, că piaţa reprezintă mecanismul de interacţiune dintre cumpărători şi vânzători, dintre cerere şi ofertă. Există la fel în literatura de specialitate afirmarea, că piaţa reprezintă un sistem de autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţie, repartiţie, schimb şi consum). Întâlnim şi astfel de abordare potrivit căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.

Apariţia pieţei[1] este condiţionată de următorii factori:

-       diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor;

-       autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii private;

-       libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?

Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt:     a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse;     b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă.

Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.

În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii, consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de administrare publică locală.

În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:

1)      întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora; asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi financiare, determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;

2)      autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;

3)      asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile;

4)      contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;

5)      contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.

Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii de exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi mondoeconomic.

În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje:

- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfa, „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererei). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă;

- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale), între sferele şi ramurile economiei, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei etc.;

- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-se în interacţiune de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente;

- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri (în sus sau în jos). În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele, în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă cheltuielile de producţie, obţinându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nici nu se fabrică;

- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale;

- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific;

- în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi a celor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele;

- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse, în goană după profit, majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii).

Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate problemele social-economice cu care se confruntă societatea: şomajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială ş. a. Aceste probleme stringente pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului în activitatea economică. Reglementarea acestor probleme se efectuează prin intermediul pârghiilor economice de stat (buget, impozite, taxe şi tarife, credite, investiţii, emisiuni monetare ş. a.). Statul asigură şi orientarea socială a economiei, oferind tuturor cetăţenilor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale, de ocrotire a sănătăţii, condiţii sănătoase de muncă şi mod de trai decent.

Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:

o   după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e prezent, atunci piaţa e numită reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată fictivă. Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate socială. Piaţa fictivă (bursa) presupune o confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie prezente în momentul tranzacţiei vânzare-cumpărare;

o   după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi divizată: piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de producţie. Prima constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări, cea de a doua vine să satisfacă necesităţile personale, colective şi productive. Piaţa factorilor de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa capitalului, piaţa muncii, piaţa de resurse informaţional-ştiinţifice;

o   după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele pieţe: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;

o   în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare, pieţele pot fi: piaţă de termen, piaţă disponibilă de livrare, piaţă la vedere etc.;

o   după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb, pieţele pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de concurenţă imperfectă (tip monopol, monopolistă, oligopol).

Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită funcţiile într-o permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei de piaţă.

Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o anumită infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.

Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa muncii). Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor tranzacţii.

Un alt element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 20 de bănci comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii clienţilor.

O premiză importantă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi particulare.

Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă.

Un element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de asigurare. Actualmente, în Republica Moldova pe lângă compania de asigurare „ASITO” funcţionează circa 40 de companii particulare, care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare.

Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

Piaţa reprezintă locul unde sunt exercitate tranzacţiile de vînzare -cumpărare. Aşa loc poate fi bursa, iarmarocul, licitaţia , tîrgul. Piaţa este o structură social- economică, principalele funcţii ale căreia sunt:schimbul între întreprinzători şi realizarea legăturilor intermediare dintre producători şi consumatori. Condiţia de funcţionare normală a pieţei este un anumit surplus  a ofertei faţă de volumul cererii. Piaţa contribuie la crearea  unui echilibru economic.

Elementele de bază  a mecanismului de piaţă :

1.Preţul

2. Cererea

3. Oferta

4. Concurenţa

Formele şi tipurile de piaţă

1. piaţa bunurilor de consum, 2. Piaţa muncii, 3. Piaţa de locuinţe, 4. Piaţa de servicii, 5 piaţa capitalului, 6 piaţa monetară, 7. Piaţa financiară, 8.piaţa valutară, 9. Piaţa neagră.

Din punct de vedere teritorial există 3 tipuri de piaţă:1. Piaţa locală. 2. Piaţa naţională. 3. Piaţa internaţională.

Subiecţii relaţiilor de piaţă:

1. Producătorii de mărfuri

2. Cumpărătorii individuali şi colectivi

3. Asociaţiile financiare

4. Băncile

5. Organizaţiile obşteşti

6. Statul

6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea cererii

.

Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la preţul curent. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.

Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:

1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este saturată.

2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.

3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.

4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.

5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp.

6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată.

7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă.

8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea, deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale.

Cererea se manifestă în trei forme: cererea individuală, cererea pieţei, cererea agregată (totală).

Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ doreşte şi este capabil să o cumpere în timpul unei perioade date. Principalul factor care influenţează cererea individuală este preţul. Cu cât preţul e mai înalt, cu atât mai puţine mărfuri individul va fi în stare să le procure.

Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi determinanţi. Anume:

1.      Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii.

2.      Venitul. Consumatorul (cumpărătorul) trebuie să fie în stare să plătească pentru a-şi satisface cererea la anumite mărfuri, venitul constituind astfel unul din factorii determinanţi ai cererii. Majorarea veniturilor conduce, de obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri, de aceea, micşorarea impozitului pe venit este una din pârghiile de stimulare a economiei. Modificarea venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase), cererea pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri inferioare (cotidiane), cererea pentru care creşte numai în cazul când se micşorează venitul.

3.      Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o alegere raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se exploatează concomitent, şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din această categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă, cererea pentru marfa complementară descreşte.

4.      Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare, şi din contra, aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea lor pentru aceasta creşte, şi invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului, cererea lui va fi în scădere.

5.      Numărul de consumatori. Mărirea numărului de consumatori generează o tendinţă de creştere a cererii, şi invers, micşorarea numărului de consumatori face să scadă şi cererea.

Determinanţii ce influenţează cererea trebuie să fie examinaţi ţinând cont de „condiţiile îngheţate”. Orice modificare a curbei cererii e determinată de toţi factorii, cu excepţia preţului, şi rămân constanţi pentru perioada dată de timp, examenându-se numai influenţa preţului asupra cantităţii cererii. Când se schimbă unul din factori, apare o nouă relaţie dintre cerere şi preţ, ceea ce se ilustrează prin deplasarea curbei cererii spre stânga sau spre dreapta.

6.      Reclama şi publicitatea. Lipsa informaţiei privind preţul, performanţele şi disponibilitatea unui bun este unul dintre factorii care îi împiedică pe unii consumatori să beneficieze de respectivul bun. Deşi consumatorii pot căuta şi singuri informaţiile necesare, acestea devin mai accesibile prin reclamele plătite de vânzători, în parte şi de consumatori, prin preţul mai mare al produsului cumpărat. Astfel, atât consumatorii, cât şi vânzătorii, împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de câştigat. Pe lângă rolul de furnizare de informaţii, cele mai multe reclame au scopul de a determina consumatorul să cumpere bunurile unei anumite firme în dauna celor concurente. Aceasta se realizează prin încercarea de a convinge consumatorul că bunurile în cauză sunt mai potrivite sau de o calitate superioară celor propuse de concurenţă, cu toate că de cele mai multe ori produsele sunt similare sau au aceeaşi calitate.

Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza cererii agregate (cererii totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat, public şi internaţional. Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin indicatorul macroeconomic – venitul naţional real. Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum; investiţiile economice planificate de întreprinderile din sectorul privat; cheltuielile programate ale sectorului public; soldul dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor (exportul net). Nivelul cererii agregate poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice, în special prin politica fiscală.

Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii. Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:

CEC_p=% modificării cererii/% modificării preţului.

În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea veniturilor consumatorului:

CEC_v=% modificării cererii/% modificării venitului.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi: elastică, inelastică, unitară. Cererea elastică are loc în condiţiile când CEC_p>1 (procentul de creştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului); cererea inelastică, când CEC_p<1 (procentul de creştere a cererii este mai mic decât procentul de reducere a preţului); cererea unitară, când CEC_p=1 (procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a preţului).

6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii (vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.

În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente (de ex., oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);          b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de ex., din care se pot fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).

Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele: dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade. Deci, între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă.

Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată (totală).

Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente.

Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă.

Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi determinanţi:

1.      Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; de nivelul preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia primă etc.). Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care determină modificarea ofertei.

2.      Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţurilor la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului respectiv va scădea.

3.      Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.

4.      Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.

5.      Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers.

6.      Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii.

Oferta agregată (totală) repzintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia naţională

 

Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru al venitului naţional.

Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei;       b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei agregate; c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei agregate.

Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie:

CEO_p=% modificării ofertei/% modificării preţului.

În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, oferta poate fi: elastică, inelastică, unitară.

Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite. În acest caz: CEO_p>1. Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii oferite este mai mic decât procentul modificării preţului. Deci, CEO_p<1. Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea cantităţii oferite. Deci, CEO_p=1.

6.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă

Până acum am analizat în mod separat cererea şi oferta. Însă pentru a stabili cum funcţionează piaţa e necesar să se studieze modul de interacţiune a acestor două categorii. Interacţiunea dintre consumator şi vânzător pe piaţă este în totală concordanţă cu principiul de alegere raţională, ceea ce presupune ca cumpărătorii şi vânzătorii să ia decizii în dependenţă de veniturile şi cheltuielile suplimentare. Interesele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în permanentă stare de contradicţie. Vânzătorii ţin să obţină preţul maxim posibil pentru marfă, iar cumpărătorii tind să plătească pentru aceeaşi marfă preţul minim posibil. Rezolvarea acestei condiţii echilibrează piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e foarte apropiată de cantitatea corespunzătoare a ofertei.

Preţul de echilibru contribuie la echilibrarea pieţei. Echilibrul pieţei înseamnă că toate mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate, şi invers, toate mărfurile pe care ar dori să le procure cumpărătorii sunt oferite de vânzători. Prin urmare, echilibrul pieţei are loc atunci când nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu au motive să-şi modifice cantitatea cererii sau a ofertei. Piaţa în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor de cereri şi oferte în condiţiile când acţionează preţul în vigoare.

În cazul când piaţa iese din starea de echilibru, ea tinde în mod automat spre această stare de echilibru. Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea ofertei, apare deficitul, care reprezintă cererea excedentară. În toate cazurile când preţul curent este mai mic decât preţul de echilibru al pieţei, cantitatea cererii înaintate va întrece oferta prezentată, dând naştere deficitului. Când apare deficitul, se poate prezice că preţurile curente de piaţă se vor majora, atingând preţurile de echilibru, deoarece în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să vândă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri majorate. Presiunea exercitată atât de cumpărători, cât şi de vânzători, conduce la această majorare a preţurilor. Pe parcursul majorării preţurilor cantitatea ofertei se măreşte, iar cantitatea cererii se micşorează. În acest caz curbele cererii şi a ofertei se vor deplasa concomitent spre punctul de intersecţie al lor, adică spre punctul de echilibru al pieţei.

Surplusul denotă oferta excedentară. În toate cazurile când preţul curent de piaţă depăşeşte preţul de echilibru al pieţei, cantitatea ofertei va prevala asupra cantităţii de cerere, ceea ce va crea un surplus sau o suprasaturare a pieţei. De obicei, surplusul duce la micşorarea preţului de echilibru pe piaţă. Suprasaturarea pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri reduse. Tendinţa pieţei de a se autoregla, cu oscilaţii spre punctul de echilibru, permite precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modificări ale cererii şi ale ofertei. Se poate aştepta că anume preţurile vor regla piaţa, înlăturând orice deficit sau surplus de mărfuri.

Astfel, se pot face următoarele concluzii

- pieţele se află în stare de echilibru în cazul când în condiţiile acţionării preţurilor curente cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei prezentate;

-        reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă;

-        creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);

-        creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii);

-        micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru;

-        micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru.

Prin urmare, în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată numai de modificările cererii şi ofertei.